Xanas – carte in limba romana

Mi-am luat la revedere nu cu mult regret de la 2020 si am stat mult sa ma gandesc daca am pentru ce sa multumesc divinitatii pentru lucrurile invatate si simtite. Si am: tata a murit, dar sora mea a supravietuit virusului, prietene si cunostinte de-ale mamei s-au dus, mama e bine, mi-am pierdut jobul dar am gasit altele din care invat si sincer pot continua asa mult si neinteresant. Spre final de an citesc acolo unde imi aflu de foarte multe ori vestile – pe Facebook ca jurnalistul Liviu Iancu, un barbat de 45 de ani a murit. Zice stirea ca a facut infarct, ca scria pentru profit.ro si ca a scris o carte faina – Xanas.

Imi pare rau de ce citesc, mai ales dupa ce cateva fragmente din carte si despre cum a ajuns el sa confunde o institutie de presa cu o agentie imobiliara si totusi sa ramana si sa scrie despre turism, economie si editoriale. Citesc ca era vanator si crestea caini, ca s-a tuns – ca toata lumea in pandemie cu masina de tuns a cainilor si ca nu prea stia ce a facut asa ca a umblat asa vreo zi fara sa inteleaga mare lucru si ca avea o iubita foarte tanara (nu chiar, ca are 35 de ani deja) cu care se retrasese undeva la tara.

Despre Xanas – singura lui carte si pe care n-o gasesc ca ebook am citit si va zic si voua ca e cu viata despre viata. Si xanas, medicamentul.

După înmormântare m-am gândit tot timpul la tata. Când trăia uitam de el cu săptămânile. Mi-am amintit cum, când eram mic, aproape în fiecare an mergeam la București, la Obor, și îmi cumpăra câte un câine de vânătoare, încât în câțiva ani strânsesem o mică haită. Mi-am adus aminte cum mă aștepta la gară cu mașina când eram student. Îl vedeam din tren, pe peron, cu șapca pe cap. Mi-am amintit cum a venit odată la facultate la mine și când m-a întrebat unde e toaleta și n-am știut să-i răspund a înțeles că nu prea trecusem pe la școală. Dar nu mi-a zis nimic și am ieșit la un restaurant, iar el al băut un pepsi și eu câteva beri. Îmi dădea bani aproape de fiecare dată când ne întâlneam, chiar și după ce începusem să lucrez și ajunsesem să câștig mai mult decât el. Avea un portofel maroniu și uzat. Când era în spital i-am cumpărat un portofel negru, de piele, dar n-a mai apucat să-l folosească. În următoarele luni am vânat amintiri cu el prin toate colțurile minții. Nimic ieșit din comun. Un tată care și-a iubit copiii. Și un copil care și-a ignorat părinții. Mi-am amintit cum, atunci când l-am dus la București la spital, a vorbit tot drumul. Eram începător cu mașina și nu mă puteam concentra să conduc. Mi-a povestit lucruri insignifiante din tinerețea lui și discuții banale pe care le avea pe timpuri cu colegii, în cancelarie. Mi-am amintit cum l-am lăsat în seara aia în rezerva de spital, așezat pe marginea patului, și cum am plecat acasă. Mi-am adus aminte cum îl vizitam în fiecare zi o dată sau de două ori, dar plecam mereu grăbit. Într-o noapte am înțeles unde greșisem. Trebuia să nu-l fi lăsat acolo și să-l fi luat cu mine. Să-mi fi luat concediu o lună și să fi stat cu el până la sfârșit, să-l ascult cum îmi povestește toate nimicurile din tinerețea lui. Am luat două xanax și am adormit. Și-apoi iar am zburat. Într-o zi am văzut la știri că s-a prăbușit un avion micuț în Apuseni. M-am uitat la imagini și l-am recunoscut pe unul dintre supraviețutori. Era doctorul ăla frumușel, cu ochi albaștri, care-l operase pe tata. Zbor din ce în ce mai mult. Am stat pe cer în ultimii zece ani mult mai mult decât la operă sau la teatru. Am trecut și oceanul de patru ori. Mai iau încă xanax în aeroport, dar mai mult de plăcere decât de teamă. Nu de zbor mă tem acum, deși frica de avion e mereu prezentă vag. Mă tem ca știrile pe care le dau să nu le facă rău mamelor altora. Mă tem că nu vorbesc destul de des cu mama, că nu o văd destul de des, că nu o ajut suficient de mult. Mi-e frică de femeile care se fardează în timp ce avioanele intră în blocuri mari și omoară oameni. Mă tem de cei care vorbesc tot timpul doar despre ei și care dorm cu poza lor sub pernă. De bătrâni care le cer copiilor să le spună Maestre. Mi-e frică de profesori doctori și de oamenii de afaceri care scriu poezii. Mă sperie tortul în formă de bancnotă de 100 de dolari și tații bogați, fără curea la pantaloni. Dar cel mai mult mă tem să nu ajung ca poeții care citesc plictisiți ziarul când avionul tremură din toate încheieturile la 10.000 de metri deasupra pământului.”

Liviu Iancu, autorul romanului Xanax, despre carte – “Am redat viața nefardată, amară și tandră, promiscuă și pură, ca o prostituată ajunsă în zori acasă, care îi face ciorbă și sărmăluțe copilului”.

https://www.libris.ro/xanax-liviu-iancu-TRE978-606-40-0621-9–p10884889.html

Pana la urma ce ramane dupa noi este ce facem astazi, din suflet si cu suflet.

Un an mai bun cu carti mai multe!

Elena @helenanghel

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s