Poezie din limba ȋn care visӑm: Gabriela Melinescu o poetӑ şaizecistӑ foarte actualӑ şi feministӑ

Gabriela Melinescu a fost pentru mine ȋntâi autoarea Jurnaluilui suedez şi apoi poetӑ. Recunosc cӑ i-am citit poezia abia dupӑ ce am citit jurnalul. Emigratӑ fiind ȋn Suedia pe vremea când eu abia deschideam ochii asupra poeziei , nu am avut ocazia sau interesul sӑ o citesc.

Am descoperit-o târziu dar ȋmi place desi ȋncӑ ȋn capul meu nu vӑd legӑtura ȋntre autoarea prozei şi poetӑ. Vӑ propun o incursiune ȋn tinereţe şi  copilӑrie cu iz de primӑvara.

Tinerețe

Să se numească fericiți…

E ora ultimă din zi.

Și nicăieri nu am găsit

pielea ascunsă de copii.

Le-aud doar pașii care au fugit

s-o împăieze-n primăvară,

dar, îmbrâcindu-se,

copiii din aceeași vârstă

pe alți copii îi dau afară.

Și merg pe o scară înclinată,

pe cei învingători cu frică îi pândesc

și dintr-o dată aud cum nenăscuții

în alte trupuri pe ultimii copii îi izgonesc.

Gabriela Melinescu

Gabriela Melinescu s-a născut pe 16 august 1942, la București. După absolvirea Liceului „Gheorghe Șincai” și a Institutului Pedagogic (1963), se înscrie la Facultatea de Filologie, pe care o termină patru ani mai târziu. Marcată de sinuciderea tatălui, ebenist obligat de regimul comunist (pentru care această meserie era obligatoriu legată de „orânduirea burgheză”) să lucreze ca paznic de noapte, va duce această traumă toată viața. Precoce, debutase publicistic în 1959, iar în 1965 îi apare primul volum de versuri, Ceremonie de iarnă, în prima serie din faimoasa colecție „Luceafărul” a Editurii pentru Literatură în care ieșiseră deja debuturile lui Nichita Stănescu (1960), Cezar Baltag (1960), Ilie Constantin (1960), Constanța Buzea (1963), Ana Blandiana (1964), Ioan Alexandru (1964) sau Marin Sorescu (1964). Făcând parte, așadar, din primul val al generației 60, Gabriela Melinescu s-a înscris de la început în mișcarea tardomodernistă a momentului, primită cu nemăsurat entuziasm după eclipsa estetică în care literatura română fusese după 1947.

Între 1965 și 1975, Gabriela Melinescu e unul dintre protagoniștii noii lirici pe care generația sa o impune cu elanuri aurorale și lipsă de temperanță critică: volumului de debut îi urmează în doar câțiva ani Ființele abstracte (1966), Interiorul legii (1968), Boala de origine divină (1970), Jurământul de sărăcie, castitate și supunere (1972), dar și o carte pentru copii și un roman (ambele apărute în 1969) – un galop fulminant care culminează cu premiul Uniunii Scriitorilor și un timpuriu volum antologic, Îngânarea lumii (1972). Este redactor la revistele „Femeia” și „Luceafărul” și trăiește o celebră și complicată poveste de dragoste cu Nichita Stănescu.

Gabriela Melinescu emigrează în Suedia, unde se căsătorește cu editorul de origine belgiană René Coeckelberghs (1936-1989), pe care îl cunoscuse la București. Devine cetățean suedez, iar din 1986 începe să publice în limba țării de adopție – volume de poezie, romane și jurnale omologate de establishment-ul cultural scandinav.

După căderea regimului Ceaușescu, revine periodic în România, dar va continua să trăiască în Suedia. Vechea prietenie cu Ileana Mălăncioiu se reînnoadă, iar aceasta se va îngriji de apariția primei antologii din poezia sa, Jurământul de sărăcie, castitate și supunere (1993), incluzând și texte din Casa de fum (1982) și Lumină din lumină (1993). După această dată, Gabriela Melinescu nu va mai publica poezie, ci romane și cunoscutul Jurnal suedez, cinci volume apărute între 2000 și 2010, acoperind perioada 1976-2008.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s